fbpx
 

Cafeneaua noastră și o întâlnire cu viscol!

a

Cafeneaua noastră și o întâlnire cu viscol!

Un text scris după un viscol din ianuarie…

Ningea iar vântul viscolea ucigător zăpada. Își îndesase căciula pe urechi și cu stânga își ținea reverele paltonului, înaintând greu prin nămeți. Mâna dreaptă i se încleștase, înghețată,  pe mânerul genții. Nu se gândea decât la picioare, la fiecare pas pe care îl făcea. Mergea mecanic, cu mintea golită de gânduri. Când ești în competiție cu natura nu trebuie să te gândești, ci doar să acționezi din instinct. Rafale de vânt îl făceau să întoarcă spatele din când în când. Venea din zona Tudor Vladimirescu și alesese un drum mai puțin circulat, printre case, între Splai Bahlui și strada Smârdan care lega Centrul Civic de intersecția cunoscută ca Bucșinescu.

Credea că viscolul nu va mușca așa câinește din el. Dar s-a înșelat. Se întuneca deja și becurile de pe stâlpi întârziau să se aprindă. Din când în când câte o mașină spărgea cu lumina farurilor pâcla formată din zăpada viscolită. Trecea pe lângă ele ca o fantomă grăbită.

Oare unde se grăbesc fantomele? Nu știa dar nici nu era timp să caute un răspuns.

Trebuia să ajungă repede la cafenea. Acolo trebuia să vină și A. Cel puțin așa-i spusese, că va veni, chiar dacă viscolul părea că are altă părere. Oricum, avea nevoie de un ceai fierbinte. Mergea pe jos de mai bine de trei sferturi de ceas. I se părea că pe față are o mască de gheață. Picioarele parcă mergeau singure. Știau drumul. Încă puțin. Trecu de ultimele mașini parcate, lăsă în urmă poarta fostei tipografii a Iașului și, în sfârșit, ajunse în strada principală. În față se ridica mândru Palas-ul, înfruntând nepăsător viscolul. Câțiva metri mai la dreapta, la parterul primului bloc, se afla cafeneaua.

Cafeneaua noastră! Un spațiu cu 7 măsuțe, fără fițe, aranjat ca o cameră în care fiecare prieten a adus câte ceva. Nu putea să spună de ce se numește așa, dar după ce treci o dată pe acolo, e imposibil să nu te întorci. Măcar o dată. Deși nu cred că sunt mulți cei care s-au întors doar o dată. Îl descoperise aproape întâmplător în urmă cu vreun an. Când a intrat a avut senzația că a mai fost acolo. I-a spus doamnei de la bar: ”Am senzația că vă cunosc de undeva și nu știu de unde”. ”Evident că ne știți pe toți. Suntem echipa de la C., din mall. Acuma avem propria noastră cafenea”. Da… așa se explica senzația de deja-vu!

Traversă strada și, alunecând pe zăpadă și printre mașini, ajunse pe trotuarul unde începeau blocurile. Mai avea câțiva pași până la treptele de lemn. Două trepte din lemn și o ușă în spatele căreia se ascundea o altă lume. Mai întâi a rămas cu mâna pe mâner, privind nedumerit prin geam. Toate mesele erau libere.

”Nu se poate să fi închis. Aha… scrie că au program pană la 21.00. Hai să vedem… ”

Apăsă ușor și deschise ușa. Brusc, cum intră, ochelarii i se aburiră și trebui să și-i coboare ca să privească pe deasupra lor. În stânga, în spatele barului, gazdele acelei seri. Salută și privi spre masa pe care o ocupa de obicei, undeva în colțul din dreapta, după un mic paravan. De fiecare dată făcea la fel și avea norocul să o găsească liberă, chiar dacă localul era plin. De data aceasta însă… surpriză. Localul era gol și masa ocupată. Prima dată a crezut că este A. și își reproșa că a întârziat. Inutil, însă… Ascunsă ușor după paravan, cu nasul băgat într-un celular, o prezență feminină părea mai degrabă preocupată să bată cu degetele pe ecranul telefonului decât să observe apariția intrusului.

”La naiba, altă masă n-a mai găsit. Tocmai acuma când sunt toate libere. Mda… ”

Își scoase câteva șervețele ca să-și șteargă ochelarii, încercând să se gândească cum să facă. Să se așeze la aceeași masă era aiurea, când tot localul era gol. Mesele de la intrare nu-i plăceau. Nu-i plăcea să-i fluture pe sub nas toți cei care intrau. Mai era o masă, acolo în spate, dar nu era masa lui. Dacă știa ar fi sunat să facă o rezervare. În fine..  nu avea prea multe variante.

a
s

S-a îndreptat spre cealaltă masă. Voia să pară indiferent, dar nu putea. Își alese tot felul de mișcări ca să poată trage cu ochiul spre ”masa lui”. De fapt trăgea cu ochiul spre Ea, nu spre masă. Era o femeie matură, pe chipul căreia nu se putea citi vârsta. Dar se vedea maturitatea. Părul șaten, cu bucle largi, cam până la nivelul umerilor, cădea de o parte și de alta a obrajilor fardați discret, încadrând chipul ușor oval. Se vedea că avea grijă de cum arată. De la o anumită vârstă nu mai poți să mizezi doar pe farmecul tinereții. Anii lasă urme. Totul e să știi să le folosești în favoarea ta.

Femeile mature, iar o femeie matură nu înseamnă neapărat că este în vârstă, au o anumită atitudine care impune respect. Nu trebuie să spună nimic, e suficient să-i vezi privirea. De aceea tabloul cu necunoscuta era tabloul unei femei mature.

Dezghețat de atmosfera caldă din cafenea, mai întâi și-a lăsat geanta pe un scaun, apoi s-a tot învârtit scoțându-și căciula, mănușile, paltonul, fularul… A mai învârtit câteva șervețele ștergându-se de zăpada care i se topise pe față și trăgea mereu cu ochiul spre Ea.  În afară de telefonul care îi acapara atenția, pe masă avea o cană cu un lichid roșu în care pluteau câteva bucățele de portocală. Bănui că era un vin fiert. Specialitatea casei. După viscolul pe care îl înfruntase ca să ajungă aici, știa ce dorea. Tot un vin fiert. Fierbinte! Merse până la bar și rugă să i se aducă un vin fiert. Nu-i plăcea să i se ia comanda de la masă. Iar la Cafeneaua noastră , atunci când comanzi, e ca și cum ai vorbi cu prietenii. Obiceiul aristocratic de ”a comanda” devine aproape jenant.

Când se întoarse la masă observă că îl urmărea, discret și insistent, o privire.

”După ce că îmi ocupi masa, acuma mai și tragi cu ochiul. Dacă ai ceva de spus, mai bine îmi spui”, gândi în timp ce se așeza nervos.

De unde o fi apărut necunoscuta? Ce treabă avea acuma, aici? Poate aștepta pe cineva, sau poate fugea de cineva. Poate fugea de propria ei singurătate, așa cum și el făcea deseori.

Singurătatea e o stare și uneori vrei să o împarți cu cineva. Și e de preferat să o faci cu un necunoscut. Dar nu astăzi. Astăzi trebuia să vină A. Oare unde o fi? Sau poate s-a speriat de viscol? Poate că-i mai bine așa.

Încercă să se așeze cu spatele la ”masa lui”, dar …

”La naiba. O  să stau cu fața la ea. Vreau să o văd. Vreau să văd cât de bine se simte la masa mea. O s-o privesc în ochi. ”

În cafenea muzica romantică umplea parcă golurile dintre gândurile lui. Frank Sinatra tocmai cânta ”Something stupid”… Mda.. stupid.

Se așeză și privi spre teritoriul ”dușmanului”. Primi și vinul fierbinte a cărui aburi păreau o vrajă cu miros de cuișoare și portocale. Cuprinse cana cu amândouă mâinile. Degetele înghețate păreau că revin la viață. Sorbi ușor și simți un fior prin tot corpul. Fierbințeala parcă începea să-i topească nervii. Mai sorbi o gură de vin. Puse cana pe măsuță și privi pe deasupra ochelarilor. De data asta privirile li se întâlniră. Evident. Ce altceva putea să se întâmple? Ea zâmbi ușor, pentru că așa fac femeile mature care știu să facă față la orice atac, chiar și atunci când nu știu din ce direcție vine.

Se vedea că nu este intimidată, iar ochelarii bine sprijiniți pe nas o făceau să pară și mai sigură pe ea. Dacă ar fi văzut-o pe stradă probabil că nu i-ar fi atras atenția.

Din difuzoare, Frank Sinatra continua cu ”Strangers în the night”… de parcă ar fi fost acolo. Străini, noapte și o cafenea întreagă doar pentru ei doi.

Scoase și el laptop-ul ca să pară că își găsește o ocupație. Măcar avea după ce să-și ascundă privirea. Degetele loveau mecanic în tastatură și ferestrele internetului săreau din toate părțile pe ecran.

Oare ar trebui să-i vorbească? Ce o să spună? Nu are obiceiul să intre în vorbă cu persoane pe care nu le cunoaște. Mai ales cu femei. Cu bărbații e mai ușor. Întrebi aiurea despre vreun rezultat al unui meci și până la urmă, ori discuți de sport, ori de politică, ori despre mașini. E un mit că bărbații când se întâlnesc vorbesc despre femei. Cred că tot femeile l-au inventat.

O să-i vorbească, dar nu o să-i spună nimic. O să-i vorbească în gând, așa cum vorbea deseori cu el însuși.

”Știu că  nu mă auzi, de aceea nu trebuie să-mi răspunzi. Eu știu să ascult și tăcerile… și ele sunt uneori de folos…”

O privi. Ea se mișcă ușor pe scaun, își aranjă o șuviță care îi cădea peste frunte, cu un gest cochet, și …

”De ce să nu-ți răspund? Ce ai putea să spui încât să nu merite un răspuns? Ascultă-mi tăcerile și vei găsi răspunsurile”.

Da… undeva, în mintea lui auzise clar ”Ascultă-mi tăcerile și vei găsi răspunsurile”.

Auzise, undeva în interiorul lui, dar nu era sigur pe ceea ce se întâmpla cu el.

Gândul care venea din afară continuă:

”Se vede că ești supărat și nu pricep de ce? Pentru o masă? Bănuiesc că nu ești supărat pe mine. Destinul ne-a intersectat drumurile în seara asta. Nu te întrebi de ce? Cred că putem discuta fără să ne vorbim”.

Tăcerea dintre ei era spartă de ritmurile aruncate în aer de difuzoarele din cafenea. Era aproape o ironie să-l auzi pe Nicu Alifantis cântând ”Ce bine că ești// ce mirare că sunt…” Ce era așa de bine doar poetul putea ști.

”Putem discuta și sunt sigur că nu o să-ți placă ce o să spun. Am momente în care sinceritate e mai curajoasă decât politețea. Da, așa este, eu trebuia să stau la masa aceea”.

”Și probabil că nu trebuia să stai singur. Pari foarte sigur pe tine. Chiar așa ești și în realitate? Un bărbat care trăiește din certitudini, mai ales când e vorba de o femeie, devine plictisitor sau… chiar indiferent. N-a fost nici o femeie care să-ți spună asta?”

”Nu! Nu am obiceiul să mă întâlnesc cu filozoafe.”

”Aș vrea să-ți apreciez ironia, dar știu că poți mai mult de atâta. Ești sigur că sunt aici ca să-ți stric seara. După cât de grăbit ai intrat, bănuiesc că aștepți pe cineva. Probabil o femeie. Ești sigur că trebuie  să te vezi cu ea. Ești sigur că va veni. Ai să vezi că certitudinile sunt o iluzie. Nu poți controla nimic și pe nimeni. De aceea o să mă joc puțin cu mintea ta”.

La naiba… nu e gândul lui. El nu gândește așa. Privi din nou spre masa cealaltă. Ea tocmai dusese cana la gură și ochii îi zâmbeau. Intrase în jocul lui. Ba mai mult: intrase în mintea lui și Ea știa asta.

Necunoscuta îi dădea emoții! Doar își încrucișaseră privirea de vreo două ori. Putea să se ridice și să plece imediat, dar e greu de crezut că ar fi lăsat-o și pe ea acolo. Era deja în mintea lui.

”Să te joci cu mintea mea? Ha, ha, ha… Puține femei știu să se joace cu mintea unui bărbat. Cele mai multe se joacă doar cu fardurile și cu rochiile”.

”Rochiile… da? Crezi că știi despre ce vorbești? O prietenă de pe Facebook, Simona, se întreba: ”Oare câți bărbați își mai amintesc cum sună foșnetul unei rochii”? Așa că… vorbești cam ușor despre rochii”.

Întrebarea se prăvăli peste el ca un morman de zăpadă rupt de pe o cornișă. O rochie? Hm… Când a văzut ultima dată o femeie în rochie? Pare o modă din ce în ce mai îndepărtată. Da… ăsta-i răspunsul la acest atac.

”Și eu mă întreb oare câte femei își mai amintesc cum sună foșnetul unei rochii? Nu-i așa? Că să știi de ce nu-și mai amintesc bărbații”.

În difuzoare se auzea o melodie de Alexandru Andrieș, din anii 80, ”Ea e serioasă tot timpul”. Răspunsese cu o întrebare și nu făcea așa de obicei, dar acuma se simțea bine. Parcă ar fi câștigat o bătălie, deși ar fi trebuit să știe că orice bătălie câștigată în față unei femei e de fapt tot o înfrângere. Așa că imediat auzi răspunsul.

”Bine, bine…  Multe femei nu-și mai amintesc cum sună foșnetul unei rochii. Dar măcar știu ce vor de la viață.”

Dialogul tăcut cu necunoscuta, cărei îi zâmbeau ochii când privea pe deasupra cănii cu vin fiert, devenea provocator. El își ținea fruntea în mâini și privea în cană. Băuse mai bine de jumătate. Mai luă două guri de vin și se gândi:

”Cred că ar mai merge una. Măcar am un motiv să mai stau și să o urmăresc. Poate apare și A. Dacă mai întârzie mult, cred că înnebunesc.”

Se ridică pentru a se îndrepta spre bar. În clipă aceea și necunoscuta ridică o mână făcând un semn. Era clar. Și ea mai voia un vin fiert după rețeta casei. Telepatie? Parcă-i prea mult. Coincidențe, probabil. Și A. nu mai vine.

”Crezi că în seara asta ai naufragiat întâmplător în Cafeneau noastră ?”.

”Naufragiații, de obicei, au cel puțin o șansă de a fi salvați. Bărbații pot fi salvați? „

”Lasă glumele. Oare vor bărbații să fie salvați? Își caută singuri insula pe care să naufragieze  și rămân acolo”.

Dialogul tăcerii părea să ridice temperatura din cafenea. De aproape o oră nu mai  intrase nimeni acolo. Stranie coincidență. Erau doar ei și gândurile lor. Era cafeneau lor.

”Mi se pare, sau tu pui întrebările și tot tu răspunzi?”

”De ce să n-o fac? Tu ești mai degrabă un fel de papagal. Colorat, bun de pus într-o poză, dar cam rigid când trebui să răspundă unei femei. Mă refer la o femeie liberă. Prin liberă poți să înțelegi ce vrei.” 

” Știu… Știu… Ha, ha, ha… . Papagalul care vorbește nu mușcă”!

”Cam așa ceva.  Ești ezitant. Ți-a fost teamă să te așezi la masa mea.”

”Masa ta? Masa ta, mda. Masa ta din seara asta. Masa mea din totdeauna”.

      ”Nu te-ai așezat pentru ca ți-a fost frică. O frică din orgoliul. Din cauza asta n-ai să știi nicioadată…”

Necunoscuta trecuse în ofensivă. Ataca fără menajamente. Nici măcar nu-și dădea seama cum de intrase sub tirul ei.

”Ei, da, acesta-I păcatul meu cel mai mare. Sunt orgolios. Prea orgolios pentru această lume și am pierdut de multe ori în viață din cauza asta. Am renunțat la multe. Am renunțat la bani, la bunuri, la situații și ceea ce-i mai rău… am renunțat la iubiri din cauza orgoliului”.

”De fapt ai renunțat la încrederea în tine”. 

”Am renunțat când n-am mai avut încredere în mine”. 

”Și … de câte ori ai avut încredere în tine”?

Întrebarea rămăsese blocată în aer între ei doi. Privirea i se oprise pe ceașca în care câteva coji de portocală pluteau nemișcate și ele.

”Acuma parcă te-ai supărat. Lovești mai dur ca un boxer”.

”Ești penibil.”

”Știu. Dacă nu eram penibil probabil că în loc să stau aici lăsându-mă măcelărit de tine, aș fi fost într-un birt, cu o bere în față”.

”Ai băut ceva?”

”Doar ce ai văzut. Vrei să-mi oferi tu ceva. Știi, alcoolul deschide inimi și dezleagă limbi”.

”Nu cred în inimile și limbile dezlegate de alcool”.

”Nu crezi în general, dar cazul meu e special. Știi bine că pe măsură ce sunt mai conștient de ceea ce simt, devin laș. Fug… pur și simplu fug. Dar bănuiesc că deja știai asta.”

”Fugi din cauza orgoliului, după cum ți-am mai spus. Întotdeauna ai preferat să fugi decât să îți asumi un eșec. Poate că e mult spus un eșec. Nu știi să-ți asumi un refuz”.

”Ba știu”.

”Pe naiba. Ți s-o fi întâmplat o dată… dar stilul tău e să fugi. Femeile te sperie”.

”Poate că nu toate femeile”.

Fiecare încercare de a para tirul ei era lipsită de forță. Părea că mai degrabă trage de timp sperând ca ea să-și termine muniția. Loviturile ei erau dureroase, așa cum doar loviturile primite direct în suflet pot fi.

”Ha, ha… da, nu toate. Exact cele la care descoperi ceva te fac să fugi. N-ai avut niciodată curajul să faci un pas în plus.  Ai așteptat ca pasul în plus să vină din partea cealaltă”.

”Pe toate le știi, nu-i așa?”

”Ai ideea câte femei au trecut pe lângă tine așteptând un pas în plus din partea ta?”

”Și?”

”Poate că unele te-ar fi refuzat, dar ar fi fost încântate pentru că ți-ai asumat să încerci.”

”Aha… și la ce îmi folosea încântarea lor?”

”Nu pricepi, nu-i așa? Orice femeie se simpte flatată să fie curtată, chiar discret, indiferent că este într-o relație sau e singură. Iar asta nu se uită.”

”Nu cred că despre asta voiam să vorbesc.”

”Despre orice ai fi vrut să vorbim, tot la asta am fi ajuns. Orice femeie vrea sa se simta privită. Și asta trebuie să-i arăți. Nu doar să-i arăți că o vezi. Să-i arăți ca te interesează cine este, ce este, ce face, ce așteaptă. Femeile simt mai bine dialogul decât atingerile”.

”Vrei să spui că toți bărbații sunt obsedați de pat.”

”Nu toți. Unora le place și jocul. Așa cum ești tu. Dar jocul trebuie să fie asumat de ambele părți. Pentru asta cineva trebuie să facă primul pas. Ori, ce vreau să spun, tu te sperii dacă ea face primul pas”.

”Oare?”

Simțea că nu mai avea forță să riposteze. Nici măcar să protesteze.

”Te sperii pentru că vrei sa controlezi jocul dar nu știi cum. Uneori nu trebuie să controlezi nimic. E suficient să joci. Să joci cinstit. Cinstit față de tine și de celălalt. Să fii tu însuți, nu o copie a ceea ce crezi că poți să fii. Prezența ”celuilalt” alungă demonii din noi. Ne face să fim noi înșine, lipsiți de orgolii, de inhibiții, de frici, de blocaje, de ură. Suntem învățați să ne lăsăm dominați de demoni: de dorințe și de frica de a ne pierde dorințele. În felul ăsta suntem mai ușor de manipulat.”

Știa că spune adevărul. Părea că îl cunoaște mai bine decât orice femeie care a intrat în viața lui. Tot ce spunea era de parca el vorbea cu un alt eu.

”Știi ceva?”

”Da, știu. Cred că trebuie să plec.”

”De ce te grăbești? Sunt oameni care pierd timpul grăbindu-se. Tocmai acuma când începusem să înțeleg tăcerile tale?”…

”Poate că o să ne mai vedem aici. Fără ranchiună. Ca doi prieteni la o cafea. ”

Necunoscuta scoase un pix din geantă și scrise câteva rânduri pe o bucată de hârtie. Apoi se ridică, puse pe masă banii pentru vin, își înfășură un fular lung în jurul gâtului, se îmbrăcă, își puse mănușile, geanta pe umărul stâng și… înainte de a se îndrepta spre ieșire lăsă biletul pe masa lui.

Îl ridică și citi stupefiat:

”Coincidențele sunt ca și Moș Crăciun. Nu există. Ne vedem la următorul viscol! Tot la Cafeneaua noastră!”

În urma ei, prin ușa întredeschisă, un val de zăpadă năvăli în cafenea și imediat se topi pe pardoseală. Efemera frumusețe a fulgilor de nea murise în câteva pete de apă. Din mirajul acelei ore rămăsese o bucată de hârtie și o invitație… pentru următorul viscol la Cafeneaua noastră.

Nu sunt comentarii

Scrie un comentariu